miercuri, 29 iunie 2011

Pinot Noir 2000 - ICDVV Valea Calugareasca

Imbuteliat in mai 2001, inchis cu dop sintetic protejat cu ceara. Nivel de umplere excelent.

Culoare rubinie clara, sanatoasa, virand usor spre caramiziu, cu o margine usor apoasa - foarte bine! Odata apropiat paharul de nas, etaleaza arome predominante de cirese si cafea, cu un iz carnos, de sunca afumata. Peste astea mai vin si sugestii de piper verde, lemn-dulce si extract de petale de trandafiri. Un nas matur, deloc rau, insa mai are o componenta: o aroma usoara dar neplacuta de... grajd. Nu va tin in suspans - o aerare de vreo trei ore rezolva problema, scotand la iveala si tonuri de pruna afumata. Da, iata de ce imi place sa am rabdare cu vinul! In acel moment ansamblul parea foarte frumos, dar cum ramane cu gustul?

Pai atacul e fructat, gemos chiar, urmat de senzatii de cafea si lemn-dulce. Aciditatea e inca foarte buna - nici n-ai zice ca e vorba de un vin de unsprezece ani (ma rog, unsprezece ani nu e asa mult, dar totusi aciditatea e chiar buna). Putinii tanini prezenti sunt matasosi, copti, placuti. Finalul e persistent, fructat. Pana acum nimic rau, nu? Daca totul s-ar opri aici, vinul asta facut la Institutul de Cercetare de la Valea Calugareasca s-ar nimeri printre licorile cele mai bune pe care le-am incercat anul asta. Din pacate, nu e chiar asa - vinul e demisec. Toata treaba asta care ar fi putut fi de-a dreptul eleganta cade un pic in vulgar. Senzatia de fruct e prea dulce, aciditatea se lupta cat poate, dar nu poti sa nu remarci atat de mult zahar - pentru ca vinul nu e demisec la limita de jos, ci pare a trage un pic spre demidulce.

In fine, nu stiu de ce l-au facut asa. O fi vreun defect pe care il ascunde restul de zahar, o fi facut "pentru femei" (domnilor, femeile nu sunt chiar fiintele ingrijorator de neajutorate pe care vi le imaginati voi, capabile sa bea apa doar daca are un pic de zahar in ea). Sau le-or fi murit drojdiile celor de la institutul de cercetare odata ce alcoolul a trecut de 12%? S-ar putea sa nu stim niciodata. Cert e ca vinul nu e chiar dezechilibrat, dar nici ce ar fi putut sa fie. Pacat!

P.S.: Vinul a fost cadou, insa pot banui ca a fost cumparat de la Vinexpert (gama vinuri de vinoteca). L-am baut pe tot, mi-a placut asa cum e, dar probabil ar fi putut fi mult mai mult. Oricum, o experienta foarte interesanta. Multumiri Andreei si lui Valentin!

marți, 21 iunie 2011

O seara cu vinuri, privit de un zugrav

E minunat cum, contra unei sume mai mult sau mai putin modice de bani, poti intra intr-un restaurant superb din centrul Bucurestiului si poti comanda mancaruri pe care majoritatea oamenilor nici nu le viseaza. Poti bea vinuri bune in timp ce te bucuri de decoratiunile aproape decadente si auzi toate limbile pamantului vorbite in jurul tau.

Despre o astfel de seara vreau sa va povestesc. A inceput cu rose-ul de la Prince Stirbey si, cum spuneam, defectul vinului astuia e ca s-a terminat prea repede, inainte sa vina aperitivele (o fi sticla prea mica?). Din cauza asta a fost nevoie si de un Chateau Domenii Rouge 2007 de la Davino inainte de a aborda Barolo-ul ce astepta cuminte in decantor de ceva vreme. Trecand peste incercarea de a se prezenta ca un vin bordolez si peste numele capabil sa dea usoare dureri de cap, Chateau Domenii a fost un companion agreabil. Intens fara sa exagereze, echilibrat, chiar daca usor unidimensional din punct de vedere aromatic, pare un vin bine structurat si cu potential de invechire, ceea ce la pretul lui nu e deloc rau. Dar nu despre el vreau sa vorbesc.

Seara trecea pe nesimtite. Discutia era interesanta - fiindca vinul energizeaza si dezleaga limbile, mancarea era imbietoare, creativa si spectaculoasa, muzica plutea lin pe langa noi. Nu mai eram in Bucuresti, ci, indraznesc sa spun, intr-un loc desprins din povesti. Imbiati de racoarea noptii de vara am iesit pe terasa de unde se auzeau pescarusii si se simtea mirosul de tei. Din departare se auzeau tunete, insa deloc amenintatoare. Barolo-ul ajuns intre timp in pahare ne-a uimit - de data asta nu prin intensitate, ci prin multitudinea de arome prinse intr-o licoare atat de simpla - suc de struguri fermentat. Totul cu o eleganta si un echilibru de invidiat.

Dupa inca o vreme, am intrat din nou pentru a sta de vorba cu chef-ul si a mai incerca un Amarone, dar si alte vinuri al caror nume si numar l-am pierdut. Conversatia curgea in continuare in acelasi ritm cu vinul; simturile nu mi se lasau anesteziate, desi pluteam. Apoi, din fotoliul meu confortabil, am facut greseala sa ridic ochii spre peretele din fata, unde am intalnit un fost locatar al casei in care ma aflam. Locatar care s-a stins acolo incet multi ani, pana cand a plecat de tot pe 28 iunie 1916, cu penelul legat sau nu de incheietura mainii.